Dialog

„TU ai o putere magică
de-a ridica spre mine o lumină ...
Eu o transform cu o prelungire de gând ,
într-o toamnă cu miros de gutui ....
Tu mă poţi înălţa din pagină
doar aruncând înspre mine
lumina din ochii-ţi căprui ...
poţi restaura fisuratul bazalt
cantr-o lipire perfectă de buze..
Mă poţi ridica spre infinitul înalt ...
sau mă poţi strecura prin ecluze...
Eu, te pot doar gândi într-o formă de triunghi ...
cum mă-nveleşti cu părul tău lung
atunci când te sărut pe genunchi ...
sau te pot mângâia c-o iubire ovală
ca pe o aură
sfântă de cer
şi din gutuie să te adun în petală
într-un respir de gând efemer ....”
(Toma)

Din aurul toamnei am luat focul
să construiesc făclii
pentru întunericul absurd
în care îngerii se cufundă deseori,
le-am reinventat din brume
aripi largi cu foşnet de frunză
iar din plutirea lor am păstrat cenuşa
în urna dospită a cântecului meu.
Tu ai deschis fereastra
pe care mi-au zburat cocorii,
fără zăbavă s-au dus
lăsându-mi amanet norii
pe care n-ai mai putut să-i răscumperi
în ceruri de-argint pierderi.
Eu am furat aure de sfinţi
să împodobesc chipuri de flori
ofilite în grădini de aduceri aminte
mii de imagini morminte
deschizând guri de lut
spre secunde din trenuri curgând
Azi port în palme un ultim oval,
îl sărut blând şi mască i-oi pune
de legământ...
Ana Sofian